unde apa loveste piatra,
unde sangele intalneste lacrimile,
acolo ne aflam.
ne tratam cu venin,
murdarim pamantul cu ale noastre corpuri patetice
si din cauza egoismului,
ne inecam incercand sa respiram cat mai mult.
suntem nori de praf
ce plutesc deasupra apei,
iar cand o intalnim,
ajungem sa contribuim la acel mormant sedentar
de pe fundul ei.
expresii pline de disperare
sunt cimentate in abis,
tocite de pantofii celor ce vor urma.
suntem sufocati de sfoara propriilor dorinte,
ochii se bucura de mai multa lumina,
nu mai putem inghiti, respira,
stransoarea se micsoreaza,
dar pateticul,
pateticul cere si a doua sfoara..
prea multe pete ce noaptea nu se vad,
haine rupte cu tot cu piele,
pentru un nisip colorat.
Tanjesc cu disperare ,
la minti slefuite
ce nu-si ascund colturi
de care sa ne zgariem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu